:: OPERE ::


Istoria critică a românilor

 


Marea misiune a filologiei - afirma B.P. Hasdeu în 1875 - era să împrăstie ceata originilor , să îngăduie accesul în sorgintea mai intimă până unde nu pot străbate celelalte stiinte sociologice, să contribuie la limpezirea celor, mai obscure perioade ale istoriei nationale. În acest sens Hasdeu a publicat în 1872 Istoria critica a romanilor în foiletoanele Columnei lui Traian.
În pofida unor contestări trecatoare, în februarie 1873 i se conferă Medalia de Aur pentru istoria natională iar Parlamentul îi votează un premiu destinat a asigura continuarea Istoriei critice…

 




DUDUCA MAMUCA

 
      

 Duduca Mamuca (publicata in "Din Moldova"/ "Lumina", 1863) este o nuvela ivita in perimetrul literar al anilor 1860 ca un meteor cazut din alta lume, o scriere fara pereche, atat prin tema, insolenta si producatoare, cat si prin stilul degajat, vioi, persiflant, incarcat pana la saturatie de gaguri, "vitz"-uri, sotii verbale, calambururi, avand aerul ambiguu al unei improvizatii care se pune mereu in discutie. La distanta de un secol si un sfert, textul ne pare inca piparat si "tare", frondeur pe toate laturile, dinamitand cuvintele, nu o data ipocrite, ale unei literaturi ce se voia edificanta, aruncand un val pudic asupra realitatilor neconvenabile,, totusi cotidiene.
Ce se intampla in nuvela are mai putina importanta decat modul in care intamplarile sunt relatate. Un student de 17 ani, Toderita, usuratic, pus pe nazdravanii, fecior de bani gata, mare specialist in ars amandi, isi propune seducerea actritei Maria, de 16 ani, fiica gazdei sale. Lucrand de fapt, in folosul unui prieten bogat, baronul von R., complexat de un nas enorm, el foloseste o strategie, pe cat de uzata pe atat de irezistibila. In adevar, "mijloacele" sunt clasice: daruri, un duel simulat spre a-si pune in valoare curajul si cavalerismul, o suferinta inchipuita destinata sa-si induioseze victima. In cele din urma, cand tanara actrita cade in plasa (si poate mai degraba din complezenta decat din naivitate), baronul von R. i se substituie eroului pe intuneric. Insa deliciile amorului iresponsabil dureaza putin: anuntata de perfidul Toderita, mama actritei ii surprinde pe cei doi iubiti in flagrant delict. Baronul va fi obligat s-o ia pe Mamuca de sotie.
Pe aceasta canava de intriga licentioasa, Hasdeu grefeaza cu o mare libertate asociativa, incidente secundare, digresiuni, anecdote, cuvinte de spirit, aluzii malitioase, intepaturi sarcastice, relatarea unui vis grotesc, cateva portrete de contemporani crud batjocoriti (Maiorescu, V.A. Urechia, Octav Teodori - profesor de drept penal la Facultatea Juridica din Iasi) etc. Scrisa la persoana I (ceea ce faciliteaza identificarea autorului cu eroul, sporind revolta spiritelor cuvioase), derulandu-se rapid, intr-un climat de sporovaiala glumeata si exuberanta contagioasa, mimand un jargon de studentime dezabuzata, care nu ia nimic si pe nimeni in serios, nuvela lui Hasdeu nu eusor de clasat.Ca orice text deschis, ea sugereaza solutii interpretative multiple.
Prin setea inepuizabila de experienta, calmul jucat, lipsa de scrupul, in alegerea mijloacelor, Toderita este un cerebral lipsit de sentiment, din familia lui Peciorin, desi - cum ne incredinteaza intr-un tarziu naratorul - are inima buna (semanand, de altfel, si pe aceasta latura cu eroul lui Lermontov). Vadit, in orice caz, e ca romantismul Duducai Mamuca ne apare epurat de orice aura edulcorata, lamartiniana, solemn patetica. Autorul se indarjeste parca sa ne destrame iluziile: in viziunea lui demitizanta dragostea se reduce la fiziologie, femeia inseamna sex, universitatea e o fabrica de pedanti, relatiile sociale sunt epidermice, vorbele mari deghizeaza calcule, interese, rafuieli, concurente. Totul e trivial , marunt, degradat iar in mijlocul lumii dezertate de orice transcendenta, congresul danseaza, incercand sa uite. De aceea, nimbul luciferic al eroului, de care vorbea Mircea Eliade in 1937 n-are de fapt suport obiectiv. Toderita nu se revolta impotriva Cerului, nici a Ordinii, e un simplu juisor, sigur de sine si totusi fragil, dornic de placeri si, in acelasi timp, dezgistat de vanitatea lor. El sufera de spleen, da un gol sulfetesc ierparabil, de aceea si fatal, caci pana la urma il va duce la sinucidere.
Celelalte personaje sunt confectionate pe acelasi calapod: nu e vorba atat de imoralitate cat de amoralitate, caci se situeaza dincolo de bine si rau, printr-o monstruoasa suficienta. Toti par sa se complaca in viata pe care o duc, oricat de mult ar sfida ea normele curente. Doctorul Tucia, spre exemplu, isi ucide cu usange rece iubita, iar Toderita , care descopera crima, n-o dezvaluie politiei, spre a-si evita plictiselile> Logica lui e de un cinism caracterizat: Presupunandu-se ca legile vor pedepsi pe Tucia, au din aceasta va urma invierea Soficai? Ca acuzator al doctorului, in cazul de fata, in loc de a castiga in opinia publica, oare nu voi fi eu inca banuit pentru nefasonabila familiaritate cu niste cusutorite? Si apoi, oare judecatorul nu ma va intreba: de ce n-ai cercetat reteta lui Tucia chiar azi cand ai auzit cuvintele lui?De ce oasa idee ti-aveniit in cap tocmai dupa moartea

 
      

Răzvan si Vidra

 




Răzvan si Vidra, poemă dramatică în cinci cânturi, reprezentată în premieră în 1867 este drama individului apăsat de prejudecata publică (George Călinescu). Punctul de plecare l-a constituit un articol al lui Bălcescu despre Răzvan-Vodă, publicat postum în România literară (1852).
Destinul lui Răzvan, tigan rob eliberat este cel al unui erou romantic, de exceptie, evoluând în situatii de exceptie. El va cunoaste de-a lungul celor cinci cânturi, cu titluri semnificative: bucuria măririi dar si amărăciunea căderii (Un rob pentru un galben, Răzbunarea, Nepoata lui Motoc, Încă un pas, Mărirea). Proiectat pe fundalul veacului al XVI-lea (social, politic), Răzvan, tigan rob devenit liber, urcă treptă cu treaptă: devine căpitan de haiduci, ofiter în armata lesească, hatman si apoi domn, demonstrând calitati deosebite. Lupta împotriva prejudecătilor epocii constituie principalul element al conflictului dramatic de esentă etică si psihologică, adăugându-se celui social. Pe măsura desfăsurării actiunii, conflictul social (boieri - popor - domn) rămane în umbră conturându-se din ce în ce mai sustinut cel psihologic, personajele devenind mai complexe, mai individualizate.
Scriitorul îsi construieste personajul în viziune populară, ca un luptător legendar pentru dreptate, suferinta personală topindu-se în răzvrătirea socială. Ca un erou romantic, el este structurat contradictoriu: înzestrat cu calitati de exceptie, de care este constient, dar neputincios în afirmarea lor, apăsat de prejudecati ce-i ignoră virtutile.
Hasdeu îmbogăteste literatura română cu un personaj feminin de referintă, reflectând ideile înaintate ale autorului. Vidra este un personaj complex, viguros, o prezentă feminină de exceptie, cu o vointă puternică, ambitioasă si dârză ca un bărbat, cu un clocot de viată impresionant, amestec din doamna Chiajna si din lady Macbeth (Eugen Lovinescu).
Bogătia materialului folcloric, sufletul patriotic impresionant, ideile generoase, democratice, caracterele bine construite asigură viabilitate dramei lui Hasdeu. Linia romantică în teatrul de inspiratie istorică deschisă de B.P. Hasdeu si Vasile Alecsandri este urmată de alti dramaturgi: Alexandru Davila (Vlaicu Vodă), Barbu St. Delavrancea (trilogia: Apus de soare, Viforul, Luceafărul), M.Sorbul (Letopiseti) etc.

 

 

Etymologicum Magnum Romaniae


 
Etymologicum Magnum Romaniae răstoarnă toate regulile dictionarelor curente - de obicei impersonale - afirmându-si un specific propriu inimitabil, constând dintr-un amestec de metode severe si imaginatie aprinsă, de eruditie si stil.
Constructia e uriasă, speriind prin proportii, dar e si însolită, ca un templu babilonian. Ea relevă natura contradictorie a personalitătii lui Hasdeu, în acelasi timp print al stiintei si încarnare a demonismului romantic.
Prin Etymologicum Magna Romaniae, Hasdeu lansa o provocare la adresa specialistilor care nu-si asumă riscuri si-si concep stiinta ca o siesta confortabilă. Provocarea nu rezidă însă nici în principiile asezate la temelia operei, nici în metoda utilizată; sentimentul de noutate scandaloasă cu care a fost întampinată expunerea pragmatică tinută sub cupola Academiei la 1 iunie 1884, îsi are motivarea aiurea. Noutatea constă în faptul că într-un dictionar unic Hasdeu intentiona să încorporeze substanta altor trei: pe lângă dictionar - vocabularul propriu-zis - voia să includă un dictionar etimologic si un altul onomastic, plus două antologii: una de literatură populară, cealaltă de material folcloristic si etnografic. Scandalul venea din faptul că un program de asemenea proportii, pentru înfăptuirea căruia era nevoie de un regiment de savanti, îsi propunea să-l aducă la îndeplinire de unul singur.

 

 

Răzvan si Vidra - prefată de B.P. Hasdeu
 

 
       Această dramă este, sau cel putin as fi dorit să fie, o producere literară psihologică si istorică.
Din punctul de vedere literar, am avut a mă lupta cu dificultatea versificatiunii, sporită astă dată prin o altă dificultate si mai mare, anume acea de a scri în limba românească din secolul XVI, fără neologisme si fără inversiuni moderne.
În privintă psicologică, mă îngreuia varietatea caracterelor ce le introdusei în cadrul dramei mele: caracterul înfocat, generos, eroic si impresionabil al lui Răzvan; caracterul ambitios, imperativ si orgolios al Vidrei; caracterul avar si las al lui Sbierea, două caractere de tăran românesc personificate în mos Tănase si în răzasul; în fine, nu stiu dacă am reusit, dar intentia mea a fost de a da fiecărui personaj, chiar si dintre cele mai secundare, câte o nuantă proprie si obiectivă.
În fine, în privinta istorică, avui în vedere două preocupatiuni deopotrivă importante: istoria epocii în genere si istoria lui Răzvan în parte.
Din cronicarii nostri noi stim numai atâta că finitul secolului XVI a fost unul din perioadele cele mai oligarhice din analele României. Această luptă de ură, între boieri si popor, între cei avuti si cei săraci, între cei apăsati si cei ce apăsau, eu m-am încercat a o face pe cât se putea mai plastică în actele I si II. În zadar ar voi cineva să mă acuze de aluziuni la actualitate: mai repet o dată, eu am voit a depinge aristocratia si democratia românească din secolul XVI, iar nicidecum mârâiturile partitelor de astăzi. Afară de aceasta, pentru a complecta tabloul istoric al epocii, am găsit loc de a schita unele institutiuni si obiceiuri, neatinse de cronicarii nostri, dar conservate din întâmplare în documente, în legislatie sau în traditiuni.
Cât priveste istoria lui Răzvan, în specie, răposatul Bălcescu scrise în România literară o biografie foarte erudită, a acestui brav aliat al lui Mihai. I-a scăpat, însă, din vedere, două împrejurări destul de interesante: anume, dintâi că mama lui Răzvan fusese româncă; si al doilea că Răzvan a fost pe lângă Aron-Vodă nu agă, ci hatman, după mărturia lui Miron Costin.
În sfârsit, mă vor întreba unii: de ce n-am lăsat pe Răzvan să domnească cinci luni, precum a domnit în realitate? si de ce nu i-am permis a muri în teapă?... Răspunsul e lesne de făcut. Pe de o parte, într-o dramă cinci luni este un simplu moment, iar pe de altă parte, nimic nu poate fi mai putin dramatic decât o teapă. Istoria ne spune în bloc că Răzvan domni foarte putin si muri într-un mod tragic în urma unei bătălii cu invazia polonă.; ei bine! opera mea nu contrazice deloc aceste două fapte sintetice.